Este putin ipocrit din partea mea sa abordez acest subiect si sa fiu sustinatoarea inversunata a ingaduintei cand stiu foarte bine ca atunci cand ma enervez pot sa fiu cea mai neingaduitoare persoana in mod special cu persoanele care imi sunt dragi.

Cu toate astea, indraznesc sa spun: ingaduinta sau toleranta este o caracteristica (nu vreau sa spun calitate) care iti poate aduce multe beneficii. 

Mi se pare ca oamenii incep sa fie din ce in ce mai neingaduitori unii cu altii, din ce in ce mai putin dornici sa se asculte, sa se ierte si implicit sa se iubeasca.

Daca nu esti ironic nu esti cool.
Daca nu ii scoti ochii celuilalt pentru greseala facuta nu esti “pe val”.
Daca pui intrebari care pentru unii au un raspuns logic inseamna ca pui intrebari stupide si deci esti automat stupid tu. 
Daca nu faci prost/vaca/tampit pe orice persoana care te-a enervat sau cu care ai comunicat deficitar inseamna ca nu stii sa te impui.
Daca nu ataci cand esti atacat inseamna ca nu ai caracter.

Este adevarat, oricare dintre noi are momente in care isi pierde rabdarea si nu mai poate fi nici impartial nici empatic, insa acestea ar trebui sa fie momente rare. 

In loc sa avem aceste comportamente care automat genereaza conflict si dispozitii proaste de ce nu incercam sa fim mai iertatori si sa intelegem motivatia celuilalt? E prea plictisitor sa fii pacifist? 

Eu personal am simtit o deosebita placere si liniste sufleteasca atunci cand am reusit sa evit un conflict, cand am reusit sa calmez un om chiar daca pentru asta a trebuit poate sa-mi cer scuze “pentru ca nu am fost eu suficient de clara” sau sa fac eu primul pas spre a-mi recunoaste o greseala. Este chiar asa important orgoliul si ceea ce gandeste celalalt despre tine sau este mai important sa evoluam impreuna?